Şi totuşi… nişte ne-modestii

Posted on Mai 18, 2011 under sentimente | No Comment

Când iubesc, iubesc de tot. Când cer, nu accept jumătăţi de măsură. Când dau, nu mă întreb: mie ce-mi rămâne? Când rămân, nu mă întreba: de ce? Gândul meu, care se trece în fapta, e gata motivat dinăuntrul fiinţei mele, nu vreau să dau explicaţii.

Omul care nu-mi cere explicaţii, e omul sufletului meu. Omul care mă înţelege fără să vrea răspunsuri e însoţitorul şi confidentul meu. Asemeni mie mai există un milion de oameni şi de pisici pe planeta asta, dar eu cu ei/ele nu mă intersectez, aşa că îmi place să cred că mi-am ales singură drumul şi că e irepetabil!

Şi totuşi… nişte ne-modestii

Posted on Mai 18, 2011 under sentimente | No Comment

Când iubesc, iubesc de tot. Când cer, nu accept jumătăţi de măsură. Când dau, nu mă întreb: mie ce-mi rămâne? Când rămân, nu mă întreba: de ce? Gândul meu, care se trece în fapta, e gata motivat dinăuntrul fiinţei mele, nu vreau să dau explicaţii.

Omul care nu-mi cere explicaţii, e omul sufletului meu. Omul care mă înţelege fără să vrea răspunsuri e însoţitorul şi confidentul meu. Asemeni mie mai există un milion de oameni şi de pisici pe planeta asta, dar eu cu ei/ele nu mă intersectez, aşa că îmi place să cred că mi-am ales singură drumul şi că e irepetabil!

Zdreanţă

Posted on Mai 13, 2011 under diverse, sentimente | No Comment

Căţeluşul pe care văd în fiecare dimineaţă şi seară şi care păzeşte scara vecină, semănă cu o zdreanţă, asta este asocierea pe care o fac ori decâte ori îl văd. E un căţeluş mic, un Bishon de culoarea piersicii. Îl cunosc de vreo zece luni încoace, de când m-am mutat pe Coşbuc 3. Până mai ieri am crezut că stăpânii îl lasă să se plimbe singur şi m-am mirat: ce căţeluş ascultător şi isteţ, nu se depărtează niciodată mai mult de 10-15 metri de la scară, probabil stăpâni îl urmăresc de la geam şi el ştie că nu vor să-l piardă din vedere.
Iarna asta am avut o vagă bănuială că Zdreanţă a fost alungat de acasă, pentru că l-am văzut neîngrijit şi schelălăind, după sunetele pe care le scotea am înţeles că sunt de foame. Odată cu venirea primăverii Zdreanţă s-a mai înviorat şi aleargă bucuros în întâmpinarea tuturor celor care intră în curte. Dar, imediat ce vede pe cineva apropiindu-se de scara blocului latră, de parcă ar vrea să-i atenţioneze că scara asta are un stăpân.
De Paşte am aflat de la „generalul ” scării noastre, bunica Iulia, că Zdreanţă a fost alungat de stăpâni, după ce aceştia au făcut reparaţie în apartament. Bunica Iulia care creşte câteva pisici, se apucă cu mâna de inimă când vorbeşte despre Zdreanţă şi face referiri nu tocmai flatante la adresa foştilor stăpâini ai căţelului, pe care ea îl miluieşte cu ce poate, îl ceartă sau îl laudă. Dar Zdreanţă nu-şi părăseşte stăpânii, continuă să-şi facă datoria, să păzească scară, chiar dacă nu e un câine de pază. Eu mă întreb: cu ce inimă ies şi intră în scara blocului în fiecare zi foştii stăpâni ai lui Zdreanţă?
În fiecare zi, căţeluşul chircit de foame, cu spatele ajuns să semene cu un semn de întrebare, aleargă în faţa scării. Nu se depărtează, probabil, în speranţa că în orice clipă pot ieşi stăpânii lui, care s-au răzgândit şi îl vor chema acasă. Şi dacă ei îl caută, iar el umblă brambura prin alte curţi, fugărind mâţele? Nu, el e întotdeauna acolo, pregătit să se întoarcă, să ierte şi să iubească. Şi ei îl vor mângâia pe creştet, şi-i vor spune: „bun, băiat, bun”, şi îi vor aşterne un ţol curat, şi-l vor hrăni din vechea lui farfurie, evident că nu au aruncat-o! Şi-l vor îmbăia, şi-i vor pieptăna buclele de culoarea piersicii cu vechea lui perie…
Iar pe mine, de bună dimineaţă, mă sâcâie o melodie, un cântec de-al Irinei Loghin: „Şi te-ntreb acum pe tine/ Cine-i om şi cine-i câine”?

Galerie sentimentala II. Oameni din viaţa mea: El si Ea

Posted on Mai 11, 2011 under oameni | No Comment

imagine-galerie-sentimentalaI-am cunoscut când se aflau în cea mai romantică perioadă a vieţii lor. Probabil, pentru prima dată am întâlnit două persoane atât de compatibile. Bine, şi compatibiltiatea e ceva discutabil, dar pentru prima dată am văzut alături două persoane atât de potrivite. M-am bucurat pentru El, pe care îl cunoşteam de mai mult timp şi am fost sigură atunci că doar Ea poate să-i completeze universul, să fie celălalt umăr, cel potrivit, pe care să se sprijine cerul lor, al amândurora. Pe urmă, aşa a pus viaţa lucrurile la cale că le-am fost mai mult alături şi ei au devenit parte din lumea mea, din inima mea.

Şi, într-o bună zi s-au poticnit. A intervenit ceva şi a rupt miracolul care îi învăluia, cineva n-a fost suficient de sincer, altcineva suficient de convingător, unul n-a fost curajos, altul nu a fost puternic şi m-am pomenit cu aceşti doi oameni dragi înstrăinaţi, rupţi unul de altul, m-am pomenit cu două jumătăţi. Am vrut să-i strâng la piept, să le spun să nu se lase ispitiţi de prima impresie, să nu se lase înfrânţi de primul insucces, să nu se lase copleşiţi de primul eşec, dar nu cred că asta şi-ar fi dorit în acel moment când totul în viaţa lor ardea în flăcări. Am vrut să-i opresc, să le spun ce şi cum se văd lucrurile dintr-o parte, dar nu am riscat să-i îndepărtez.

Am hotărât să las impresia că trec cu vederea tot ce se întâmplă, în speranţa că ei doi vor mai avea curaj şi puteri să sprijine cerul acela şi atunci, când se vor regăsi, vor veni în casa mea din nou, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.

Şi totuşi o văd arzând pe Ea, îl ştiu nehotărât şi frustrat pe El şi îmi vine să le strig că ei caută în cu totul alt loc decât cel în care este ascunsă perfecţiunea spre care râvnesc ambii şi viaţa asta trece, o irosim în zadar tot rătăcind după năluci.

În „Pământ al Oamenilor”, Antoine de Saint Exupery ne amintea: “Perfecţiunea e atinsă nu atunci când nu mai este nimic de adăugat, ci când nu mai este nimic de înlăturat”.

De ce adevărurile mari vin în viaţa noastră doar atunci când deja e târziu? De ce trebuie să aşteptăm să treacă atâta timp ca să admitem ceva ce ştiam de mult?

Chilug versus creativ

Posted on Feb 08, 2011 under diverse | No Comment

s0227Există momente care ni se întipăresc pentru totdeauna în memorie. Îmi amintesc că s-a întâmplat demult, tare demult, nu aveam nici trei anişori împliniţi. Era o toamnă târzie şi eu priveam pe geam, de pe cuptor, cum bunelul Chiril adună frunzele de nuc şi pe cele de bacon. În poarta casei noastre este un nuc bătrân, care atunci nu era atât de bătrân ca azi. Şi nucul acela e mai înalt decât casa şi ne ţine umbră toată vara, în pofida faptului că face nuci mărunte şi pietroase, tata nu se îndură nici azi să-l taie. Şi în ziua aceea, până s-a înnoptat, bunelul a adunat frunze şi le dădea foc. Iar eu stăteam singură pe cuptor, părinţii erau plecaţi la lucru. Momentul exact când am pus mâna pe foarfecă nu îl mai ţin minte, dar îmi amintesc cu atâta exactitate exclamaţia mamei când a intrat seara în casă: „Cine ţi-a făcut asta?” Eu, care credeam că voi fi mângâiată pe cap pentru ispravă, am înţeles din tonul mamei că miroase a bătaie şi am exclamat: „Tuca Chirilă!” Mama a ieşit puşcă din casă şi, probabil, a fost pentru prima şi singura dată când am auzit-o răstindu-se la socrul ei: „Ce te-a apucat, moşnege, să sluţeşti fata?” Şi eu mă uitam prin geam afară cu inima cât un purice, poate se întâmplă minunea şi bunelul Chiril recunoaşte, dar el s-a oprit din greblat frunze, s-a uitat mirat în jur şi-i răspunde: „Marusă hăi, nici nu ţin minte dacă am văzut-o pe Lilica azi”.

Mama a intrat tăcută şi ruşinată în casă. S-a aşezat pe o margine de scaun, s-a uitat lung la mine şi nu mi-a spus nimic. Mai târziu s-a întors tata de pe şantier, pe atunci se construia în sat magazinul şi pentru că era perioada cincinalelor, tata se întorcea foarte târziu acasă. După ce a mâncat l-am auzit: „Lilica, coboară de pe cuptor”. Tata a scos de undeva o maşină urâtă şi pişcătoare, cine îşi mai aminteşte monstruoasele maşini de tuns chilug sovietice? Ritualul s-a desfăşurat în linişte, într-o atmosferă apăsătoare. Alături de şuviţele mele, pe podea cădeau lacrimi măşcate, dar tăcute. Nu m-au certat, nu am ripostat, înţelegeam perfect – nu aveau ce salva, capul meu arăta ca o tablă de şah. Tragedia a început după asta – a doua zi când m-am dus să o ajut pe mama să dea mâncare la găini, mi-a sărit cocoşul în cap şi m-a ciupit, atât de ciudat arătam. Noroc că era toamnă târzie şi am umblat vreo două luni îmbrobodită cu o broboadă verde de lână, nici când dormeam nu mă despărţeam de dânsa.

Când am crescut am făcut mult haz de întâmplarea asta, până ieri seara. Dar ieri s-au întâmplat următoarele: m-am întors seara de la serviciu. M-a întâlnit de la uşă mama cu vorbele: „Crezi că rămâne mult în urmă de maică-sa?” Nu m-am dumirit deodată, nici măcar nu mă descălţasem, nu reuşisem să văd prea multe. M-am gândit la început că Smaranda iar a făcut prăpăd în rujurile şi bijuteriile mele. Când am privit-o, am observat că are bretonul cam ciudat. Atât a reuşit să încerce foarfeca de părul ei. Iar Smaranda s-a răstit imediat la bunică-sa: „Ţi-am spus, bunico, ăsta e secretul nostru!” „Care secret, puiul mamei, dacă se vede cu ochiul liber? Şi eu tocmai m-am înţeles să mergem mâine la frizerie, la nenea Victor!”

Amânăm, din diverse motive, prima vizită la frizerie a Smarandei şi copilul, sătul să tot aştepte intervenţia frizerului, şi–a probat noile foarfece de tăiat hârtie pe podoaba capilară. Şi nu doar prodoaba ei capilară a avut de suferit, cât era bunica ocupată la bucătărie, a beneficiat şi căluţul de o tunsoare modernă.

Când ne-a văzut intrând pe uşă, nenea Victor a remarcat: „Dar domnişoara are un breton… creativ”. Eu, fără să gândesc prea mult, trădez dintr-o răsuflare secretul nostru de familie. Smaranda s-a făcut roşie ca racul şi a coborât nasul până în piept de ruşine, dar când a înţeles că nenea Victor nu are de gând să recurgă la maşina de tuns, ba a mai şi întrebat-o ce tunsoare preferă, fata mea s-a înviorat. Ajunsă acasă a telefonat tuturor rudelor să se laude că a fost la frizerie azi şi că mai are păr în cap. După ce a descris entuziasmată prima ei vizita la frizer, a deconspirat şi secretul – ieri şi-a tăiat singură părul, dar nu mult, „nenea Victor a reparat!”

Eh, pe unde o fi fost nenea Victor în 1979, când ar fi avut ocazia să realizeze prima tunsoare avangardistă?

În aşteptarea Crăciunului

Posted on Dec 23, 2010 under diverse | 4 comentarii

brad1Miercuri a fost o zi grea. Şi pentru că am dibuit-o de dimineaţă, am decis să … nu cooperez, să evit discuţiile în contradictoriu şi, în genere, să ignor orice individ sau individă în care nu mai încap frustrările, supărările, nervii. În mod paradoxal, aproape că mi-a reuşit. Doar că spre seară simţeam ghimpi reci şi dureroşi împungându-mă în inimă şi în rinichiul stâng. Dar mi-am promis că în acest an nimeni nu-mi va fura Crăciunul.

Iată de ce, mă strădui ca în săptămâna dinaintea marii sărbători să pregătesc câte ceva, ca Ajunul să fie liniştit, curat şi cald, în familie, cu ceai, portocale şi mandarine şi o cină specială. Luni am început să împletesc un fular, va fi un cadou de Crăciun pentru o persoană dragă mie şi familiei mele. Marţi am împodobit pomul de Crăciun. Smaranda îl aşteaptă pe Moşul cu plete dalbe încă din noiembrie. Iar miercuri noaptea am făcut sarmale, tot pentru masa de sărbătoare, sarmale în foi de varză acră, pe care le-am şi umplut deja, le-am dat într-un clocot şi le-am lăsat rece, să se „aşeze”. Vineri seara le voi pune la copt.

În copilărie îmi amintesc că mama gătea înainte de sărbători noaptea. Toată ziua era la muncă, iar seara se pregătea de sărbătorile care ne băteau la uşă. După ce lua ultima cratiţă de pe plită, trebăluia ceva, alegând farfuriile potrivite pentru răcitură, răstimp în care plita se răcorea şi ea aducea o căldare cu var din gura beciului şi o perie şi văruia plita, să fie curată de sărbători. Dimineaţa masa era plină de bucate gustoase şi proaspete. Şi, neapărat, în dimineaţa Crăciunului, aveam pe masă o mămăliguţă aburindă şi piftie de cucoş, chiar dacă noi tăiam porc de Crăciun (tot ea se trezea înaintea noastră şi aprindea candela şi dădea focul în vatră pentru mămăliguţă). Eu stăteam cu ea până hăt după miezul nopţii şi o ajutam. Nu ştiu de ce, dar îmi era frică s-o las pe mama singură.

Urmează să pregătesc mâine piftia şi cartofii cu coajă la cuptor. Mihai m-a anunţat că la cartofi pregăteşte el ficăţei de pasăre înveliţi în becon. Eu voi face un bol mare de salată din ciuperci proaspete, cu coadă de ceapă verde, piper negru măcinat şi ulei de măsline. Iar Smaranda, care a învăţat de curând să folosească foarfeca, taie pentru toţi din hârtie coroane, pe care desenează inimioare şi se tot interesează când vom face prăjiturele. Nu vom face prăjiturele anul acesta sau, poate vom face de Revelion, dacă voi avea eu destulă răbdare pentru ele.

Încet, încet, pregătirile se apropie de sfârşit, colinda şi poezia pentru Moş Crăciun o ştim deja, sărbătoarea este tot mai aproape, dar, parcă totuşi ceva nu mai e la fel de special ca în copilărie. Lipseşte un personaj principal, Moş Crăciun e doar un impostor în toată povestea asta. Crăciunul vesteşte naşterea lui Iisus, asta este adevărata conotaţie a sărbătorii. Sper să reuşesc să adaug în sacul de sub brad o Biblie pentru copii, pentru că de o lună am obosit deja să inventez poveşti şi mituri despre Moş Crăciun şi despre existenţa lui.

Lină, Lină, Mădălină…

Posted on Iul 14, 2010 under oameni | No Comment

madalina3

Ca şi pe voi, vestea morţii ei m-a… trăsnit. Ascult azi în neştire piesele ei, piese care mi-au fost şi mie alături, aşa cum v-au fost vouă, atunci când m-am îndrăgostit, când m-am dezamăgit, când m-am certat cu persoana iubită, când m-am despărţit sau când m-am împăcat. Forumurile sunt roşii de atâtea comentarii astăzi. Şi toţi nu o înţeleg, şi toţi o acuză şi o condamnă când ea nu mai este şi nu mai poate oferi nicio explicaţie. Şi de ce ar trebui să ofere explicaţii? Şi de ce ar avea nevoie ca noi să-i înţelegem gestul? A fost alegerea ei, păcatul ei asumat…
Am cunoscut-o la Chişinău, în 2003, după divorţul de primul ei soţ, Şerban Georgescu. Am cunoscut-o prin intermediul impresarului Nicolae Dumbravă, un apropiat al cuplului. Era o duminică de iunie. În ziua aceea urma să concerteze la Teatrul de Vară, în cadrul tradiţionalului concert „Rock pentru refugiaţi”.
Ne-am întâlnit în numărul în care fusese cazată la hotelul Naţional. Şi am avut o discuţie frumoasă. Probabil toţi care o cunoşteau aveau impresia asta despre ea: firească, sinceră, agreabilă. La început nu eram încântată de ideea să muncesc în acea duminică, chiar şi de dragul „fetei cu părul de foc”, dar trebuia să fac pentru Flux o cafea de vineri. Ulterior de câte ori mi-am reproşat că gândisem aşa fără să o cunosc personal! Am stat de vorbă îndelung, mă simţeam de parcă prinsesem rădăcini în canapeaua din acel living. Fără artificiile de care fac uz vedetele azi, îmbrăcată într-un top şi o pereche de pantaloni stil military, fără machiaj şi bijuterii, Mădălina era o femeie de lângă care nu te puteai duce – aşa mi-o amintesc şi azi. Şi mai ţin minte că vreo câteva săptămâni am ascultat piesele de pe noul ei album de atunci - „A fost iubire”, iar din programele pe care le realizam la Antena C nu lipsea niciodată o piesă de-a Mădălinei Manole.
Am întrebat-o atunci şi despre divorţ. Ar fi put să găsească un răspuns bine elaborat, un clişeu sau să-şi dea mai multă importanţă, dar Mădălina era omul care iubea cu toată fiinţa şi suferea la fel. Şi a recunoscut că o doare şi că regretă când un bărbat nu este suficient de curajos. Dar a ţinut să accentueze că viaţa merge înainte.
Şi uite că azi ar fi împlinit 43 de ani şi a ales să moară de ziua ei. Dar poate nu a fost alegerea ei?
Indiferent care sunt motivele morţii ei, a plecat dintre noi un mare artist, o mare voce. Una dintre vocile de valoare pe care le-a avut România, o cântăreaţă sinceră şi sentimentală, care, prin cântecele sale, a atins strunele sufletelor noastre, ale tuturor. În urma ei rămâne muzica, o muzică pe ritmurile căreia vor învăţa să iubească şi să ierte noi şi noi generaţii de tineri. Şi generaţia puiului ei, Petruţ…

http://www.trilulilu.ro/arTeTa/18ce2194ccf950: Madalina Manole - Si vei pleca ( si a plecat :|… DUMNEZEU SA O IERTE )

Cerul nu se termină acolo unde se spulberă visele!

Posted on Iul 08, 2010 under oameni | No Comment

vise2

M-am rătăcit printre personajele galeriei mele sentimentale, cea despre care vă vorbeam săptămâna trecută. Şi am dispărut pentru o perioadă. Iertaţi-mă dacă nu eram acasă când aţi trecut pe aici, în speranţa să-mi prindeţi vreo frântură de gând. Deşi recunosc, nu sunt oaspete des a acestui blog (şi voi, pasagerii mei rătăciţi o ştiţi), când însă am inaugurat această galerie am vrut să scriu multe şi în fiecare zi să vă prezint pe cineva. Şi vreau în continuare să scriu la acest subiect. Unele portrete sunt aproape schiţe terminate. Oamenii care mă înconjoară şi care îmi marchează, într-un fel sau altul existenţa, au năvălit cu toţii brusc iar în viaţa mea, cerându-şi parcă dreptul la întâietate. Şi eu nu am fost în stare să aleg la cine să mă opresc pentru a continua această galerie sentimentală.

V-aţi convins cu siguranţă, şi nu o singură dată, cel mai dificil e să faci o alegere. Şi după ce ai comis-o deja nu eşti sigur dacă era sau nu alegerea potrivită. Şi pentru că ni se întâmplă de toate, eu cred că o soluţie ar fi, după ce am greşit alegerea, să încheiem etapa şi să mergi mai departe. Chiar şi cu riscul de a greşi din nou. Dar gata cu nehotărârea, promit că fac în curând o alegere potrivită pentru viitorul personaj din galeria mea sentimentală, un personaj care merită o atenţie sporită.

Azi însă mă gândesc la vise. Nu ştiu ce mi-o fi venit să fac evaluări, dar răsfoiesc printre visele mele ca printre frunzele de toamnă. Vă amintiţi cum adunăm frunze toamna foşnitoare? Cădem pradă aurului pe care-l adună în ele şi le strângem în neştire: pentru că au o nuanţă deosebită, pentru că au o formă diferită, pentru că nu ne mai putem opri din cules… Şi apoi privim la mănunchiul enorm pe care-l ţinem în mână şi ne întrebăm: şi mai departe, ce facem cu ele?

Nu mă consider un colecţionar de vise. Dar am adunat şi eu la viaţa mea multe mănunchiuri, fiind o naivă incurabilă.

În copilărie îmi doream nespus de mult să fiu croitoreasă. Recunosc, şi azi îmi mai doresc acest lucru, dar am o frică teribilă că aş putea să-mi prind degetele în acul maşinii de cusut şi nu mă pot apropia de această unealtă hodorogitoare decât la o distanţă …rezonabilă. M-a auzit mama când spuneam că voi fi croitoreasă şi pentru că la noi în sat, în perioada în care erau lupii bălăi, la croitorie se duceau numai fetele care abia de luau câte un trei în atestate (vechiul sistem de numerotare), mama, care era mândră că pe mine mă laudă profesorii la adunările părinteşti, s-a răstit că ea nu de asta mă creşte, măcar o învăţătoare să ajung. Deşi eu mă uitam cu atâta jind la mătuşele mele din partea tatei, care lucrau una la fabrica de Confecţii din Dubăsari şi alta la fabrica din Tiraspol, şi care întotdeauna purtau ceva drăguţ, cusut de ele. Nu zic, îmi coseau şi mie, dar eu vroiam…

În fine, mi-am luat gândul de la croitorie, dar nu-mi surâdea mie foarte mult pedagogia. O ţineam de rezervă. După clasa a opta am vrut să vin la Chişinău, să studiez dansurile sportive. Evident, nu m-au lăsat nici de data asta, eram prea tânără şi apoi, rămânea şi mama fără ajutor. De parcă, într-un final, tot nu trebuia să plec de acasă! Iar după clasa a noua, mama, care toată viaţa a umblat pe la medici, ba cu noi, ba cu fraţii şi surorile ei, îmi sugera subtil că n-ar fi rău să existe în familia noastră un medic. Am spus un „nu” hotărât şi, din fericire, nu mi-au cerut să argumentez. Dar în schimb pofteam altceva, să plec la colegiul de Arte din Soroca. Mama mi-a spus că acolo sunt ţigani. Dar povestea nu era suficient de înspăimântătoare pentru mine,c are deja aveam 16 ani. Şi eu m-am încăpăţânat s-o ţin tot pe a mea. Dacă nu la Soroca, măcar la Criuleni, la ŞPT, la croitorie, unde se dusese cea mai bună prietenă a mea, Jenea! Mama nu şi nu. Eu recurg la şantaj – o lună de zile nu m-am dus la şcoală. Dar mama s-a ţinut tare, a fost singura dată când n-am putut s-o conving că eu ştiu mai bine ce mi se potriveşte.

În fine, am absolvit şi mă gândeam să dau la Filologie. Asta de ochii lumii – toată lumea ştia de pasiunea mea pentru literatură şi toţi mi-au lăudat intenţia. Dar m-am răzgândit pe drum spre Chişinău şi n-am spus nimănui despre asta. Din mediul în care m-am ridicat eu, nimeni nu mi-ar fi acordat nicio şansă şi m-aş fi ales doar cu porecle şi şicanări. Am ales jurnalismul.

Am avut, totuşi, o ezitare. Cu o zi înainte de publicarea listelor cu fericiţii admişi la facultate, mi-am retras actele şi am pornit să-mi fac dosarul pentru …poliţie. Era o şcoală de subofiţeri pe Sf. Vineri pentru care mi-am pregătit eu dosarul. Şi când îl aveam deja în mâini (după ce am trecut printr-o sumedenie de întâmplări care de care mai nostime şi mai ciudate, care vor face cândva deliciul nepoţilor mei probabil), înainte de a purcede la examene, mă întâlnesc cu o domnişoară cu care dădusem împreună examenele la jurnalism, Aura Marian. Când a aflat ce am făcut, şi-a pus mâinile în cap. Eu m-am revoltat – că de ce adică? Ea îmi spune: „renunţă imediat şi sună-mă când îţi vin minţile la cap”. Nu mi-au venit minţile la cap imediat, dorinţa mea de a face dreptate era foarte puternică. Dar mă cam obosise birocraţia, rândurile interminabile şi toţi tinerii aceea abia ieşiţi din pubertate, care se chiorau la mine ca la urs la fiecare probă. Şi când te gândeşti, majoritatea dintre ei abia de aveau media 6 în atestate.

M-am răzgândit şi am vrut din nou la jurnalism. Dar nu-mi primea nimeni dosarul înapoi. Aşa că a trebuit să aştept un an, până la o nouă admitere. Şi să rabd cu stoicism toate şicanele care se făceau pe seama mea în familie. În 1996 am devenit studentă la jurnalism şi a început o nouă etapă în viaţa mea, s-a îndeplinit un vis la care abia îndrăzneam să visez. Un vis prin care existenţa mea a căpătat alt rost.

Cu anii am înţeles că se îndeplinesc doar visele pe care le merităm cu adevărat şi pe care, uneori nici nu conştientizăm că le visăm, că tindem spre ele.

Un adevărat miracol a fost venirea pe lume a Smarandei, atunci când nici nu aveam curajul să-mi permit o astfel de „iresponsabilitate”.

Şi acum înţeleg de ce nu ne putem hotărî în faţa mănunchiului de frunze ale toamnei – sunt multe, şi asemănătoare, indiferent că fiecare are propria ei poveste, sunt asemenea zilelor dintr-un an. Şi chiar dacă ne propunem să le trăim pe fiecare cu intensitate maximă, ele oricum seamănă între ele.

Mă uit în urmă la visele de care nu m-am atins, pe care nu le-am putut împărtăşi altora şi nici trăi şi nu regret, nu mă tentează să le re-visez.

De ce-am vorbit astăzi despre vise? Pentru că după o perioadă în care am aşteptat cuminte îndeplinirea unui vis mai laic, am conştientizat: Cerul nu se termină acolo unde se spulberă visele! Indiferent câte vise nerealizate am bifa, întotdeauna există loc şi de altele. Şi alte ceruri.

Recomand: Ducu Bertzi, „Floare de colţ” http://www.trilulilu.ro/so_cold/14aa135c47e252

P. S. Prietene, îţi mulţumesc (prietenii ştiu de ce).

Oameni din viaţa mea. Galerie sentimentală A.

Posted on Iun 22, 2010 under oameni | No Comment

Vi s-a întâmplat vreodată să vă simţiţi în mijlocul oamenilor care vă înconjoară ca în mijlocul unei galerii? Să înţelegeţi că fiecare om e o lucrare aparte, expusă la discreţia oricui? Sau, şi mai grav, să înţelegeţi că şi voi sunteţi asemeni lor, o carte deschisă la care are acces oricine, indiferent de intenţia pe care o ascunde?
Probabil evenimentele care mi-au marcat în ultimul an existenţa m-au făcut să-i privesc pe oameni mai atent. Vă spun cu toată certitudinea, de cele mai dese ori vreau să părăsesc această galerie, deoarece mă simt ca într-un carusel, dar e doar primul imbold. Pentru că imediat îmi dau seamă că nu întâmplător am ajuns aici şi poate e musai să mai răsfoiesc printre cărţile citite, poate anumite mesaje nu au fost recepţionate corect.
Vă invit să parcurgeţi împreună cu mine această „galerie”. Probabil, multe dintre personajele pe care le veţi descoperi aici sunt şi în preajma voastră, dragi prieteni.

A.

Este o fată născută în capitală. Deocamdată aceasta este singura ei prioritate, aşa lasă ea să se înţeleagă că e o „prioritate” care-i conferă un anumit statut în societate, prioritate pe care, evident, o exploatează din plin. E genul de „shmotcă” la modă. E la curent cu tot ce se poartă în tusovka, mai ales în materie de argouri. Vorbeşte în rusă când vrea să-şi dea importanţă. Nu o s-o convingi sub nicio formă că anumite „prikiduri” sunt ridicole, că anumite sclipiri sunt în exces. „Ce pricepi tu în asta?” îţi va răspunde ea prompt sau îţi va da de înţeles că anume asta are în vedere când te priveşte pe sub sprâncene. Nu e arogantă, dar e foarte ambiţioasă şi oportunistă şi are în rezervă pentru toţi şi oricine câte un sfat – pornind de la reţete culinare, leacuri băbeşti, tarabe la piaţă şi încheind cu maxime şi citate celebre. De altfel, are câteva site-uri de acest gen deschise permanent la birou, ca să-i fie la îndemână. Mai ştii, se poate ivi un capăt de vorbă şi trebui să fie documentată, să se poată manifesta, poate o observa cineva.
Ca orice femeie de vârsta ei, are sub 25 de ani, visează la fericire, la prinţul care o va purta pe braţe şi îi va spune incontinuu cât de bună, frumoasă şi specială este. Are la activ câteva rateuri în această privinţă, dar nu disperă. Şi de ce-ar face-o, la vârsta ei?! „Trăieşte-ţi clipa!” de parcă ar ţipa fustele ei disperat de scurte, bluzele transparente şi blugii înţesaţi de aplicaţii cu fluturaşi. Nu iartă nici un rateu amoros şi încearcă să se revanşeze instantaneu, fără a ţine cont de morală - dacă amorul ei e rănit, orice escapadă îi poate recompensa pierderea. Încerc să-i dau de înţeles, subtil, că are un comportament care pare uşor agresiv din punct de vedere sexual şi poate asta îi sperie pe bărbaţi. Nu mă crede şi din felul în care mă priveşte înţeleg că eu ştiu încă prea puţine. În rest, e fată bună, gata să te ajute în orice moment. Are un suflet foarte bun şi este foarte altruistă, calitate de care profită mulţi dintre cei care o înconjoară.
Dragă A., sper că nu am fost răutăcioasă şi ştii că eu te accept aşa cum eşti. Abia aştept să ne revedem şi să stăm împreună la un ceai. Eşti atât de pitorească, încât chiar mi s-a făcut dor să mai pălăvrăgim.

De dragoste

Posted on Iun 18, 2010 under oameni, sentimente | No Comment

Am discutat azi cu un fost Cel mai bun prieten despre iubire. Am ajuns să polemizăm pe tonuri ridicate, pe urmă am renunţat. El condiseră că iubirea ori nu există, ori e trecătoare. Eu insist că iubirea adevărată există în fiecare dintre noi, şi că e pe o viaţă. Eu, spre deosebire de el, nu pot veni cu argumente din proprie experienţă. Adică, aş putea, dar deocamdată iubirea din viaţa mea e vie.
Îl ascult şi am o vagă bănuială că el confundă pasiunea cu iubirea. Nu vreau să-l contrazic, dar îl compătimesc că nu a avut încă ocazia să cunoască miracolul iubirii conştiente.
Deşi pasiunea e mai intensă e, într-adevăr trecătoare, asemeni unei viroze. Iubirea e doar următoarea etapă a pasiunii. Admit că iubirea se transformă, că există în viaţa nostră sub mai multe forme. Că uneori se identifică şi cu loialitatea, respectul, toleranţa, dar şi cu …resemnarea.
Sunt oameni care ajung să trăiască doar o pasiune trecătoare, cărora le e frică să se aprofundeze într-o relaţie cu responsabilităţi şi obligaţii asumate. Cică responsabilităţile şi obligaţiile asumate omoară iubirea. Clişee. E o asumare benevolă, e doar contribuţia noastră într-o relaţie. Pentru că dacă tot trăim în societate, suntem puşi în situaţia să socializăm, şi în fiecare relaţie trebuie să venim cu o contribuţie, fie că e vorba de relaţie de prietenie, afaceri sau o relaţie colegială. Aşa e şi cu dragostea, şi aici e nevoie să contribui. Pentru că nimeni nu primeşte nimic, dacă nu are de oferit în schimb.
Există anumite momente în viaţă când existenţa noastră ne pare atât de banală şi cuminte şi ironizăm când ne întreabă cineva de dragoste. Care dragoste? La anii ăştia? După ce am stat împreună mai bine de un deceniu? După ce îmi scuip sufletul în fiecare dimineaţă adunându-i ciorapii prin casă şi îl ghiontesc în plină stradă să pună mâna la gură când cască? Despre ce dragoste mai poate fi vorba aici?
Dar dragostea poate fi uneori atât de uşoară, încât poţi nici să n-o simţi. Doar atunci când o pierzi înţelegi ce rol avea ea in viaţa ta.
M-a cutremurat o istorie pe care am aflat-o recent de la o colegă. Ea, la rândul ei a avut o prietenă, zic a avut, pentru că nu mai este în viaţă, a murit anul trecut la nici 32 de ani împliniţi. Era căsătorită, după o relaţie ce durase şapte ani. După căsătorie lucrurile însă n-au mai mers la fel de bine ca în perioada când cei doi se aflau în concubinaj. El devenise rece şi distant, ea credea că de vină sunt problemele cotidiene. Au fost şi momente când ea bănuia că el are pe altcineva, el nega şi ea îl credea. Într-o bună zi bănuielile ei s-au confirmat, el a încercat s-o convingă că nu e nimic serios. Ea nu putea să creadă că se poate renunţa atât de uşor la toţi anii pe care i-au petrecut împreună, la toate visele pe care le clădiseră şi a mai acceptat un compromis. Îl mai iubea. Şi a luat cu ea această dragoste în mormânt, pentru că la scurt timp a murit din cauza unei sarcine extrauterine, depistate prea târziu. A avut hemoragie, medicii nu au înţeles de la început ce are, credeau că e în perioada menstruaţiei, ea a intrat în comă şi a murit peste şapte zile. Şi el? Nici el nu mai este. La 40 de zile de la moartea ei a ieşit cu maşina pe o şosea naţională, a pornit cu viteză maximă şi a luat picioarele de pe frână. Mai mult de atât nu a putut tolera lipsa ei din viaţa lui.
Iată că uneori, dragostea dacă nu are finalitate pe lumea asta… Deşi nu cred că e o soluţie.
Există însă o istorie de dragoste care mă fascinează - cuplul Glebus Sainciuc şi Valentina Rusu-Ciobanu, care sunt împreună de mai bine de şase decenii. Am fost şi oaspete în casa lor şi mă înduioşează relaţia lor. Îmi amintesc şi o întâmplare cu ei. La premiile „Iurie Matei”, ediţia 2003, ne pregăteam să facem o poză de grup. Glebus Sainciuc se învârtea asemeni unui titirez în jurul Valentinei Rusu-Ciobanu, care primise premiul pentru arte plastice, îndreptându-i şalul, potrivindu-i părul. Eram chiar lângă ea şi am auzit-o: „Vezi, Glebus, dacă e totul bine, că tu eşti ochii mei”.
Iubirile au atâtea conotaţii câte tipuri de înfăţisări există pe planetă. Indiferent de câte vibraţii vă dau, mai rezervaţi-le o şansă. Pentru că ştiţi cum se întâmplă cu dragostea: dacă nu ai întâlnit-o încă, mai ai o speranţă, dacă ai pierdut-o, s-ar putea s-o găsească alţii.
Recomand: Monica Anghel - Dau viata mea pentru o iubire